Concertul Bon Jovi din România

Încă de mic copil am descoperit o pasiune pentru muzica rock. Răsfoind printre casetele adunate de părinții mei de-a lungul anului am descoperit un alt gen de muzică pe care la acea vârstă fragedă nu îl înțelegeam dar mereu mă făcea să mă mișc din toate „balamalele”. Bon Jovi nu a fost prima trupă rock pe care am ascultat-o, dar a fost trupa care mi-a rămas în suflet, melodiile lor aducându-mi mereu o stare de bine.

Bon Jovi a fost și a rămas o trupă unică în materie de sunet și stare. N-ai cum să rămâi indiferent melodiilor precum „Livin’ On a Prayer”, „You Give Love a Bad Name” sau „It’s my life” iar dacă spui că nu ai dat din cap cel puțin odată pe ritmurile lor, sigur minți sau nu ai gusturi bune în materie de muzică.

Când am auzit vestea concertului n-am putut râmăne indiferent, mai ales fiindcă pe cel din 2011 l-am ratat și cine știe când se va mai ivi o ocazie ca asta așa că am pus mâna pe un bilet cât am putut de repede. Apoi am așteptat, visând în fiecare zi momentul glorios în care îi voi vedea.

Ziele au venit și s-au dus iar ziua concertului a ajuns. Piața Constituției s-a umplut de oameni încă de la orele amiezei și nici temperaturile caniculare nu au putut opri pasiunea care ardea –probabil la propiu- înăuntrul fiecărui fan. Puțin înainte de orele 20:30, Bon Jovi au urcat pe scenă în aplauzele şi uralele nebune ale celor aproape 50000 de fani care îl așteptau. Îmbrăcat cu o cămaşă neagră fără mâneci şi purtând o pereche de pantaloni negri, fermecătorul Jon Bon Jovi a dat starul unei seri de neuitat. Era așa cum l-am văzut în diferite prestații live, mereu plin de energie, zâmbăreț și cu o poftă nebună de viață. Show-ul a început cu piesa „This House Is Not For Sale” ale cărei ritmuri au introdus fanii în atmosfera incendiară al unui concert Bon Jovi.

Bon Jovi ne-au dus cu ei printr-o călătorie în timp în ritmurile care i-au consacrat si i-au facut celebrii. De la nebunia metalului glam din anii 80, la hardrock-ul anilor 90 până la country rock și pop rock ai anilor 2000. Fanii au cântat împreună cu trupa și peste tot în jurul meu se auzeau apaluze, urlete și fluierături. Am zâmbit larg, am cântat, am urlat și am fredonat împreună cu publicul piese precum „Runaway”, „Born To be My Baby”, Keep The Faith”, „Amen” şi „Rollercoaster”. Poate așa ar trebui să fi descris concetrul de la început, un „rollercoaster” emoțional.

Atmosfera a fost una incendiară iar fanii au scandat minute în șir numele trupei când concentrul s-a terminat. Trupa a fost bineînţeles chemată şi la bis, astfel că fanii au putut asculta binecunoscutele piese „Livin’ on a Prayer” şi „I’d Die For You”, concertul încheindu-se cu un cover la piesa „Twist and Shout” de la The Top Notes.

Îmi pare rău că nu am fost chiar pe ritm.”

Oboseala, durata turului și vârsta și-au spus cuvântul iar unii fani au fost profund dezamăgiți de prestația solistului, declarând că acesta a rămas fără voce. Alții s-au declarat nemulțumiți de durata concertului menționând faptul că trupa a plecat cu o jumătate de oră mai devreme. O mare parte a fost iar nemulțumită datorită lipsei anumitor piese ca și „Bed of Roses” din setlist.

E greu să empatizăm din poziția publicului care așteaptă cu nerăbdare o trupă să vină în concert o dată la mulți ani și e cert că cârcotași vor fi tot timpul iar publicul nu îl va mulțumi nimeni niciodată 100%. Cea mai corectă poziție este să privim imaginea de ansamblu și să avem respect și susținere față de munca depusă de muzicieni, să înțelegem că sunt oameni la fel ca noi și starea lor de sănătate poate să difere de la concert la concert.

Concertul în viziunea Alexandrei

Este destul de greu să trăiesc în casă cu o femeie care vrea să mi-l fure pe Bon Jovi. Aşa că am căzut de acord cu mama mea şi îl împărţim.  Nu o să încep să laud melodiile pentru că sunt bune, nu ai ce face, dar să îmbătrâneşti frumos este o binecuvântare atât pentru posesor cât şi pentru fane.

Cred că am luat biletele prin martie cu ajutorul celor de la Eventim , aşa că am avut ce aştepta. Nu am avut ce comenta din punct de vedere al organizării. Şi oricum nu am fost atentă la prea multe în afară de scenă.

Spre deosebire de amicul meu, nu o să fiu aşa diplomată cu „haterii”. Turneul a fost numit „This house is not for sale” cu un motiv, acela de a promova ultimul album lansat. Piesele mai vechi pe care le-a cântat au fost daruri şi ar trebui să le păstrăm ca atare.

La acuza că nu s-a ridicat la aşteptări datorită „vârstei” şi la ipoteza că este „prea bătrân” ca să mai continue, eu am rămas perplexă. Ce ar trebui să facă artiştii ajunşi la vârsta lor? În primul rând e un cinism să ne minunăm că au ajuns această vârstă, luând în considerare percepţiile eronate despre viaţa de star rock. Să se retragă şi să aştepte Viaţa de Apoi? Ei sunt nişte norocoşi, îşi retrăiesc perioada de glorie de fiecare dată când au un concert şi toată lumea cântă împreună cu ei. Ei au rămas aceiaşi, fanii s-au mai schimbat.

Amintirea este ceea ce contează. Îmi amintesc că au fost mulţi oameni, îmi amintesc că nu mai auzeam trupa pentru că toţi cei de lângă mine cântau, îmi amintesc că erau tineri şi îi ştiau versurile. Le mai aruncam priviri prietenilor mei să văd cum se simt, iar ochii lor erau la scenă şi zâmbeau.

“Last night I had a dream
The dream I had was true
Mercy, mercy, what else can I say
Mercy, mercy, I laid down and prayed”

P.S zâmbetul lui este absolut fermecător şi în persoană.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *